" Ce este, a mai fost si ce va fi, a mai fost; si Dumnezeu aduce iarasi inapoi ce a trecut." Eclesiastul 3:15
Deci nimic din ceea ce fac eu, din ce simt si din ce experimentez nu e nou. Nici bucuria, nici durerea. Nici extazul, nici depresia. Multi au trecut prin aceleasi stari si toti atatia vor trece de acum incolo. Nici macar nu sunt un Einstein, Shakespeare sau Gates, capabila de a descoperi/crea ceva inedit. Ma pierd intr-un ocean de cca 6 miliarde de oameni. Si atunci de ce mi se pare ca nimeni nu intelege lumea si nu o vede asa cum o vad eu? Sa fie oare orgoliul meu care ma face sa inchid ochii si sa cred ca nimeni nu mai este ca mine? De ce oare cei ce trec prin depresii cred ca nimeni nu ii intelge si ajung la concluzia ca moartea e cea mai buna pentru ei? Ne invartim in jurul prorpiului nostru eu si nu vrem sa iesim din cochilia noastra. Suntem in anonimat si fata de noi insine?
Vanitas vanitatum, omnia vanitas.
Înţeleg, la nivel raţional, faptul că nu sunt singurul care a avut anumite sentimente, stări, etc. , la un moment dat în viaţă. Totuşi, fiinţa mea nu are cum să asimileze această informaţie pentru că întotdeauna răul cel mai mare e răul ce mi se întâmplă mie, oricât de mic ar fi în comparaţie cu ce păţesc alţii. Nu ştiu dacă am folosit imaginea potrivită, dar ideea de bază ar fi că fiecare din noi ne-am creat o lume imaginară, unde noi suntem piesa principală şi, implicit, totul se joacă dupa regulile noastre; ne folosim de ea ca să ne apărăm de noi înşine, proiecând-o prin prisma propriilor eşecuri, construind fortificaţii care mai de care mai elaborate, ajungând într-un final să ne identificăm cu ea şi să uităm cine suntem cu adevărat.
RăspundețiȘtergereDa, de cele mai multe ori suntem în anonimat faţă de noi înşine.