end.

Plec departe, plec pe Marte ... sentimentul absolut general pe care il traiesc azi, 20 iulie 2010.

Dar sa pornesc de undeva. Niciodata nu mi-a placut de Don Quijote.Mi s-a parut penibil. Chiar daca e personajul pentru care Paler pledeaza cu inflacarare. SI poate cumva are dreptate. Fara multa nebunie in cei care au realizat ceva probabil nu am fi ajuns nicaieri ca omenire. Ar fi ras si martienii de noi. Dar ceea ce condamn la Don Quijote e ca si-a creat lumea lui si a crezut in ea. A lepadat realitatea intr-o groapa fara fund si si-a luat un Sancho care a crezut si el in lumea perfecta creata de stapanul sau. Adevarul e ca nu am citit niciodata celebrul roman a lui Cervantes, dar am citit Paler si cred ca se echivaleaza lecturile.

Problema e ca am fost si eu "nebuna". Mi-am construit si eu lumea mea. Si nu era una virtuala gen Second life sau una din piese lego. Aveam o existenta subiectiva inconjurata de o mare obiectivitate. Iar cand incompatibilitatea a devenit maxima: POC! S-a intamplat ca a explodat. Cutia Pandorei s-a desfacut, amalgamul de sentimente zboara haotic in propria-mi fiinta. Insa eu nu mai zbor. Am aterizat.

Numai ca Cutia mea nu avea aceleasi "virtuti" pe care le inchisesera zeii candva. Ascundea de fapt bucurie, tristete, lacrimi si zambet, deznadejde si deziluzii, nou inceputuri si sfarsituri de poveste. Antica SPERANTA m-a insotit si pe mine. Am inchis-o in camera de aur a sufletului. Deci acum sunt fericita ca vad in sfarsit realitatea, care insa ma doare ca o rana deschisa peste care se toarna spirt. Dar strang din dinti, imi pastrez zambetul si privesc orizontul: vad firul unui nou inceput.

Si chiar daca am renuntat la trairi onirice..am ramas cu ceva aschii. Banuiesc ca boala nu se vindeca cat ai pocni din degete.

Ceea ce a fost ramane ca o poveste. Amintiri care oricum nu pot sa le sterg si de aceea m-am hotarat sa le pastrez. Reprezinta de fapt, diagnosticul si evolutia "nebuniei" mele.

4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,

7 acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.

8 Dragostea nu va pieri niciodată.

Stau acum si am gandesc de ce nu am ales niciodata aceste cuvinte ca motto? Probabil as fi fost salvata de multe. Eh, dar decat deloc, mai bine mai tarziu. Asa ca, ma rog Domnului sa pot trai dupa aceste cuvinte.

Oricum, momentan locuiesc pe Marte. Strada Absurdului, numarul infinit. Am o discutie ambigua cu Idiotul lui Dostoievski. Nici macar nu mai stiu care e el si care sunt eu. Dar cel putin nu am bagaje de carat cand voi pleca de aici.