deplorabil.

m-am prabusit in cele mai adanci abisuri.

end.

Plec departe, plec pe Marte ... sentimentul absolut general pe care il traiesc azi, 20 iulie 2010.

Dar sa pornesc de undeva. Niciodata nu mi-a placut de Don Quijote.Mi s-a parut penibil. Chiar daca e personajul pentru care Paler pledeaza cu inflacarare. SI poate cumva are dreptate. Fara multa nebunie in cei care au realizat ceva probabil nu am fi ajuns nicaieri ca omenire. Ar fi ras si martienii de noi. Dar ceea ce condamn la Don Quijote e ca si-a creat lumea lui si a crezut in ea. A lepadat realitatea intr-o groapa fara fund si si-a luat un Sancho care a crezut si el in lumea perfecta creata de stapanul sau. Adevarul e ca nu am citit niciodata celebrul roman a lui Cervantes, dar am citit Paler si cred ca se echivaleaza lecturile.

Problema e ca am fost si eu "nebuna". Mi-am construit si eu lumea mea. Si nu era una virtuala gen Second life sau una din piese lego. Aveam o existenta subiectiva inconjurata de o mare obiectivitate. Iar cand incompatibilitatea a devenit maxima: POC! S-a intamplat ca a explodat. Cutia Pandorei s-a desfacut, amalgamul de sentimente zboara haotic in propria-mi fiinta. Insa eu nu mai zbor. Am aterizat.

Numai ca Cutia mea nu avea aceleasi "virtuti" pe care le inchisesera zeii candva. Ascundea de fapt bucurie, tristete, lacrimi si zambet, deznadejde si deziluzii, nou inceputuri si sfarsituri de poveste. Antica SPERANTA m-a insotit si pe mine. Am inchis-o in camera de aur a sufletului. Deci acum sunt fericita ca vad in sfarsit realitatea, care insa ma doare ca o rana deschisa peste care se toarna spirt. Dar strang din dinti, imi pastrez zambetul si privesc orizontul: vad firul unui nou inceput.

Si chiar daca am renuntat la trairi onirice..am ramas cu ceva aschii. Banuiesc ca boala nu se vindeca cat ai pocni din degete.

Ceea ce a fost ramane ca o poveste. Amintiri care oricum nu pot sa le sterg si de aceea m-am hotarat sa le pastrez. Reprezinta de fapt, diagnosticul si evolutia "nebuniei" mele.

4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,

7 acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.

8 Dragostea nu va pieri niciodată.

Stau acum si am gandesc de ce nu am ales niciodata aceste cuvinte ca motto? Probabil as fi fost salvata de multe. Eh, dar decat deloc, mai bine mai tarziu. Asa ca, ma rog Domnului sa pot trai dupa aceste cuvinte.

Oricum, momentan locuiesc pe Marte. Strada Absurdului, numarul infinit. Am o discutie ambigua cu Idiotul lui Dostoievski. Nici macar nu mai stiu care e el si care sunt eu. Dar cel putin nu am bagaje de carat cand voi pleca de aici.

cuvinte.

Cuvintele sunt poate cea mai puternica arma care exista, lasand la o parte armele biologice, bombele si alte asemenea ustensile. Eu le-as numi "arme virtuale". Au un impact fenomenal. Insa se cele mai multe ori "ucid" puternic. Pentru mine insa au adus o picatura de apa pe care am pastrat-o intr-un frumos vad de sticla.

" O sa imi lipsesti, chiar imi placea de tine "

"si noi pierdem poate cea mai mare valoare intre noi... care exact ca o floare cand sa infloreasca... o rupi "

" si acum... cand sa dai si tu ce ai mai bun in biserica...ne parasesti... "

Multumesc Domnului pentru oamenii pe care mi i-a trimis ca sa imi aduca un zambet printre lacrimi.

Se zice ca " fara lacrimi ochii nu ar vedea curcubeul " si poate ca asa si este. :)

dezamagire

Paler..autorul meu preferat, daca ar fi sa vorbesc numai de 2, 3, 4 carti. Nu mai mult din pacate.Am cel mai mare respect pentru Viata pe un peron, Autoportret intr-o oglinda sparta si Scrisori imaginare. Atat. Dincolo de ele regasesc aceleasi idei, repetate nu numai in carti diferite, ci si in aceeasi carte. Obsesia lui pentru Don Quijote se vede perfect in "scrisorile" sale. De ce trebuie sa apara si in Apararea lui Galileo Galiei? Chiar era un "must"?

Acelasi lucru e si cu Don Juan. Numai ca Calomnii mitologice a pus capac la toate. In 50 de pagini sa repeti aceleasi idei e aberant. Mai mult chiar, doua fraze se gasesc chiar in doua exemplare in primele 50 de pagini.

E trist sa fii dezamagita de un mare om. Dar are si o scuza. A fost scris la batranete si nu a fost revazut niciodata. A dat curs fluxului gandirii.

Si poate mai bine ca el. Cartile lui tot le citeste cineva. Aberatiile mele nu si-au gasit inca cititorul.

27 spre 26.

Am o noua obsesie: fugit irreparabile tempus. Si asta e pentru ca ii simt amprenta in fiecare miscare. Nu poate sa treaca o zi fara sa o scad. Pe ea, pe urmatoare, pe urmatoarea dupa urmatoarea.

Plec.

Si nu plec in vacanta cu prietenii, familia, o saptamana, o luna.

Plec departe de toti si toate. Dar poate ca mai bine ar fi fost sa plec si eu pe Marte. Cel putin m-as fi putut intoarce cand mi-era dor de "acasa".

Plec in Anglia. Nici eu nu stiu ce m-a apucat si de ce m-a apucat. Adica stiu. Dar n-are rost. Azi n-am chef de povesti caci zanele, printesele si printii se intuneca usor in minte.

De prietenii mei ma desparte un an. Dar oare voi mai avea prieteni? Poate da, poate nu. Chiar daca sunt de neinlocuit sunt substituibila.

Oamenii vin si pleaca. Asa va fi si cu mine: Strainul lui Camus, dar cu un sfarsit diferit. Poate am sa ii scriu o scrisoare. Un zambet final ar fi schimbat cartea. Sau poate o schimb eu. Ma mai gandesc.

Pana atunci mai sunt 27 de zile.

Time has come, time has past ...

A trecut. In curgerea lui ireversibila nu s-a oprit nici macar o secunda. Dar oricum nu avea rost. S-a terminat si cu bacul. E experienta a ne-experientelor. Cel putin pentru mine. Am ramas cu un gust mai amar decat dupa o teza. Cel putin acolo foloseam tot ce invatam pentru ca de obicei nu ma chinuiam sa invat prea mult.

Dar sa privesc in retrospectiva. Auzeam ca bacul e usor, ca nu merita stress, ca trece ca si cum n-ar fi fost. Si asa a fost. Dar eu nu am crezut chiar tot ce zicea si acum, ca tot amul care a dat si el bacul zic: "Aveau dreptate unii". In schimb, eu i-am ascultat pe altii care spuneau: "O. dar vai, nu se poate spune asa ceva..bacul este greu.Invatati! Invatati! Invatati!". Si ma refer strict la limba romana. N-are nici un rost.

Am pierdut o saptamana invatand din zori de zi pana noaptea tarziu, la cel mai ad literam mod. Am facute schite si am bodoganit in camera mea comentarii de imi era si lene sa mai vorbesc de acum. Ca sa nu mai zic de ura pe care incepeam sa o manifest pentru "infantila" mea camera. Simteam ca inebunesc. Si nici macar nu terminasem totul de invatat. Si atunci a inceput stress-ul care mi-a omorat in mod inutil si irevocabil cativa din neuroni ce, spre parerea mea de rau, nu se mai inmultesc. Luni dimineata imi mai doream o zi sa mai fi avut ca sa termin de invatat. Dupa ce am primit subiectele si am vazut basmul cult dar, mai exact, caracterizarea unui personaj imi doream sa dau timpul inapoi cu vreo cateva zile..si sa ma fi oprit acolo cu invatatul. Mi-ar fi ajuns. Si asa nu vazusem niciodata cum arata o caracterizare la Harap Alb si a trebuit sa folosesc cultura mea si cateva fraze din comentariu.

Si as fi putut folosi zilele alea sa invat la matematica: ziua in care fiinta mea a ajuns la paroxismul negativ. Acum ma rog doar sa trec. Dar probabil ca acum traiesc unul dintre cele mai frustrante momente. Sa stii ca nu esti prost si totusi sa nu fii sigur ca iei bac-ul. Sa stii ca ai invatat un an si nu ai reusit sa scoti o nota relativa. Si sa traiesti cu stress post-bac. Dar ce va fi va fi. A trecut timpul, nu mai poate fi dat inapoi.

Cat despre biologie .. am invatat pentru cultura mea generala, chiar daca as fi putut sa nu ma fi chinuit asa mult cu o zi inainte de examen. As fi stiut la fel de bine, dar imprevizibilul te indeamna sa mergi mai departe si sa astepti un rezultat.

Si acum astept o fatala zi de duminica.